Pumnul de fier din mănușa de catifea

Obișnuiam sa râd cand imi venea sa plang, sa râd si mai tare cand imi venea sa urlu si sa nu ma mai opresc din râs cand simteam ca mor de durere .
Imi permiteam sa arat doar ceea ce as fi putut ascunde dar nu intentionam sa o fac.
Ridicasem o fortăreața in jurul meu si oricine îndrăznea sa-mi bată la poarta sufletului se supunea regulilor casei . Bagajele rămâneau afara, la fel si bocancii . Decontaminarea de povara trecutului era obligatorie. Mi-era de ajuns al meu.

Jucam safe . Sau cel puțin asa imi plăcea sa cred . Credeam in minuni doar daca le făceam eu , iar poveștile cu final fericit ma puneau pe gânduri mai tare decât dramele cotidiene .
Singura persona pe care nu am mințit -o niciodată , am fost eu. Câteodată imi doresc sa nu fi fost ..
In fiecare vedem ceva bun. Imi plăcea sa caut ceva-ul asta , desi uneori trebuia sa sap mult .
In rest eram perfecta ! Eram mai mult decât perfecta. Perfecta compusă . Sau descompusa.
The big picture era too small ca sa o vad, iar sunetul de fundal interfera cu vocea din mintea mea.
Cine naiba sa mai înțeleagă unde-i începutul si unde-i sfârșitul ,daca haosul existențial in care ma afundam , era singura certitudine din viata mea? Asta daca ar exista certitudini.
Sinceritatea nu iti garantează înțelegere si nici nu te ajuta sa colecționezi diplome de merit, pe care apoi sa le agăți , mândru, pe pereții goi ai vieții tale.

Nu spun ca nu-i bine sa fii sincer , din contra , este sănătos . Spun doar sa nu ai așteptari intr-o directie bolnavă . Si sa fii constient ca orice mănușa de catifea poate ascunde un pumn de fier.

“It wasn’t meant to be”

Sunt în mall. Beau o cafea și fumez o țigară. Nu mai știu a câta este. Lângă am un pahar cu apă plată. Așa obișnuiesc să comand. Tocmai mi-am luat biletul de tren și mai am două ore de pierdut pe aici – impropriu spus de pierdut – în orașul poveștii mele de dragoste. Una imposibilă.
Am un zâmbet mare pe față și încă rememorez noaptea trecută. Încă îi simt parfumul în păr și pe fiecare centimetru de piele. Acum câteva ore era în brațele mele, eram lipită de el și simțeam că timpul s-a oprit în loc pentru noi. Îl simțeam al meu cu totul. Era acolo cu totul. Eram acolo doar pentru el. Mă bucuram de fiecare secundă, știam că este ultima dată… Și el simțea asta. Dar nu voiam niciunul să o recunoaștem.
Când a plecat ne-am privit lung, știind că este ultimul sărut. Aici, în mall. L-am lăsat acasă, așa cum mi-am propus. Iar eu mă întorc la viața mea. La ce a mai rămas din ea. Renunț la o parte din mine. Aparent fără un motiv întemeiat, însă aparențele chiar sunt înșelătoare de data aceasta. Și îmi vine să urlu de durere, dar știu că asta nu ar rezolva nimic. Durerea nu va trece indiferent cât voi urla. Este ceva ce trebuie să simt. De data asta nu mai pot fugi, nu mă mai pot ascunde. Nu de mine.
Am terminat apa înaintea cafelei. Ciudat, asta nu era pe lista obișnuințelor mele. Poate chiar încep să mă schimb. Poate chiar am nevoie.
Privesc trecătorii și încerc să îmi imaginez poveștile lor.

Tipa asta blondă s-a oprit în față la Pull&Bear. Are o pungă mare de cadou în mână și vorbește la telefon. Pare nerăbdătoare. Probabil îl așteaptă pe iubitul ei. Pare emoționată, dar fericită.
Doamna cu blană, verighetă Bvlgari și geantă Louis Vuitton gesticulează agitată, nemulțumită, deși conversația o poartă la telefon. Mi-l imaginez pe cel de la capătul firului cumva aprobând mereu tot ceea ce spune consoarta, însă fără a reuși să o mulțumească vreodată. Săracul, pare că este la capătul puterilor sau a intrat forțat într-un soi de stare ireversibilă de hibernare, odată ce a apăsat butonul de pilot automat. Probabil că are și amantă. Privind-o mai atent pe doamna, nu îl condamn.
Puștiul ăsta care se plimbă dezorientat prin fața cafenelei, pare a fi de liceu, cel mult clasa a XI-a. Genul acela de semi-tocilar. Îl văd oscilând încă între ceea ce vor părinții pentru el și ceea ce își dorește cu adevărat. Ce viață fără griji! Păcat că nu va realiza asta decât mai târziu, când responsabilitățile de adult îl vor lovi din plin și își va da seama că viața însăși este o materie pentru care nu l-a pregătit nimeni, iar examenele nu se dau doar în sesiune.
Roșcata asta care s-a așezat la masa din stânga mea și-a comandat exact la fel ca mine și fumăm aceleași țigări. Nu pare a avea mai mai mult de 30 de ani, cu siguranță este corporatistă, hainele și atitudinea o dau de gol. Soțul din dotare, găsindu-se în figura alăturată, vorbește la telefon. Ce au toți de vorbesc la telefon?! Ea privește puțin pierdută spre intrare și i se citește tristețea pe chip. Din când în când oftează și se uită discret spre telefon. Curând renunță la discreție. E cumva resemnată la ideea că-i doar un accesoriu pentru el. Pentru soț.
Nu l-a privit nici măcar o dată de când s-au așezat. Nici el pe ea. Par doi străini prinși într-o poveste pe care și-o asumă tacit.
Eram pe punctul de a-i încadra în categoria singuri în doi, când i-am observat zâmbetul jucăuș la primirea unui sms. I-am relocat brusc. Și am simțit o ușoară milă pentru amanta care fură momente de fericire, așteptând cu sufletul la gură semne de la el. Probabil un el la fel de luat. Văzusem deja filmul acela și nu era cu happy end. Cu siguranță că îl știa și ea. Sad, but true.
Mă întorc la mine. Mă privesc mai atent ca niciodată și conștientizez că poveștile pe care le asociam lor sunt, de fapt, etape din viața mea. M-am văzut în fiecare dintre ei. continuarea aici  http://www.catchy.ro/it-wasnt-meant-to-be/85383

Unde mănâncă două guri mănâncă și a treia. Pe bune?

Să mă apuc să fac un copil înainte de a-mi fi construit o viață, sau măcar să fiu pe aproape de a-i pune acoperișul ori de a-i da ultimul glet, mi se pare la fel de infantil, inconștient, iresponsabil și chiar tragic, cum este achiziționarea unei mașini în leasing doar pentru că îmi permit să supraviețuiesc până la următorul salariu cu ce-mi rămâne după ce plătesc rata. Insist în exemplul meu aparent superficial – prima zi de salariu din viața oricui lasă greșita impresie că îți permiți ceea ce îți dorești, iar dacă se mai poate și în rate, e de-a dreptul excepțional!

Știu, este o comparație cumva forțată, mai ales pentru cei care iubesc posesiv și își caută împlinirea în afara propriei ființe (acum am ridicat un alt semn de întrebare probabil urmat și de unul de exclamare, dar un-i bai :)) și s-ar putea să fiu catalogată drept materialistă sau insensibilă. Dar dacă dezbracăm subiectul de straiele normelor social convenționale și de cele parental-educative transmise pe cale orală și mai ales prin propriul exemplu, ne rămâne doar crudul adevăr: copilul este o investiție, una continuă!, și trebuie să ți-o permiți! Altfel, te trezești eșuat în meseria de părinte, pentru care și așa nimeni nu este pregătit dinainte, un examen al vieții pe care îl dai în timp ce înveți lecțiile unei materii ce nu se termină niciodată. Un proiect pe viață, al cărui scop este de a pune bazele unei vieți bune pentru cea mai importantă ființă începând din momentul acela. Iar propriul eșec nu este singurul risc pe care ți-l asumi, cel mai mare, după părerea mea, este acela de a-l “eșua” pe el sau de a fi  responsabil de neajunsurile-i ce vor deriva din eșecurile tale.
continuarea aici http://www.catchy.ro/unde-mananca-doua-guri-mananca-si-a-treia-pe-bune/72102

Cea dintâi greșeală a femeii

Își șterse surplusul de ruj din colțul gurii și mai rămase o vreme privind în oglindă. În gol.
Peste imaginea ei se derulau momentele lor. Începutul acela de martie când i-a intrat în viață ca un uragan, schimbându-i sensul cu totul, florile pe care i le aducea aparent fără motiv, weekend-ul la munte când au rămas blocați în baie o zi întreagă, prima ceartă, împăcările, nunta, avansarea lui, delegațiile, petrecerile de Crăciun… Totul se derula cu o viteză amețitoare. Poate era și de la paharul de vin pe care îl băuse înainte să vină.
Își propti mâinile în blatul de marmură, îndepărtându-și trupul. Ochii i se inundară și ca într-un gest de capitulare în fața propriei realități, își lăsă capul să cadă greu. Secundele pareau decenii iar trecutul îi defila haotic prin minte. Într-un final, fixă privirea undeva deasupra oglinzii. Își mușcă buza de jos, trase aer în piept și spuse cu voce tare: Mai stii măcar de ce o faci? Oglinda tăcea. La fel și ea. Retorică și totuși cerând cu insistență un răspuns, întrebarea asta i se plimba prin gânduri de ceva vreme. Degeaba! Răspunsul era prea evident ca să-l vadă.

Se pregatea să revină la masă când auzi zgomotul apei și ușa uneia dintre cabine se deschise încet. Putea fi oricine. Dar nu! Trebuia să fie ea… Ca și cum nu ar fi fost suficientă încărcătura situației. Și-au zâmbit rece evitându-și privirile, apoi s-au întors în salon pe rând, la distanță de câteva secunde.
Atmosfera era destul de degajată. Nu era pentru prima dată când îl însoțea la astfel de evenimente, însă obosise să joace rolul ăsta ce o stingea pe dinăuntru, obosise să zâmbească forțat și să simuleze ceva ce nu mai trăise de prea mult timp: fericirea.
continuarea aici  http://www.catchy.ro/cea-dintai-greseala-a-femeii/70055

A făcut tot posibilul să mă știe îndrăgostită de el și apoi…

„Am întâlnit-o într-o zi frumoasă de vară. Început de vară. Era blondă, suplă și râdea cu o poftă cum nu mi-a fost dat să văd până atunci. Râdea cu tot chipul. Mai ales cu ochii. Ochii aceia mari, expresivi, în care îmi doream, ca un nebun, să mă pierd. Eram pe balcon, la țigară și pentru prima dată parcă îmi doream să se oprească timpul în loc și să stau acolo, la 35 de grade, să transpir ca un bou, dar să o privesc în continuare. Tot ca un bou. Avea grupul ei. La început numai fete, apoi încet-încet au apărut și masculi. Roiau în jurul ei, dar nu se apropiau prea tare. Nu că nu și-ar fi dorit, trebuia să fii nebun să nu vrei, dar știa să îi țină la distanță. Pofta aia de viață pe care o emana prin toți porii era ca un magnet. Pentru noi toți. Îi plăcea să se joace cu cuvintele, din priviri, chiar și cu gesturile. Nimic exagerat, nimic nelalocul lui. Totul era atât de natural. Te duceai mai departe cu imaginația doar pentru că așa suntem noi, bărbații. Adică pe considerente strict de natură masculină. Nu făcea nimic nepotrivit.
O priveam pe furiș. Din când în când îi mai furam câte un zâmbet nevinovat, pe care, de altfel, îl primea oricine îi întâlnea privirea. Nimic special, dar îmi plăcea să cred că numai mie îmi zâmbea așa. Am început să mă interesez cine este colega nouă. Iar am picat de bou. Nu era nouă, era dinaintea mea acolo. Am aflat cum o cheamă și cu ce se ocupă. Cam greu să ne intersectăm. Treceam pe lângă biroul ei, total întâmplător și totul se desfășura pe slow motion. Zâmbea chiar și la monitor, iar dacă cineva făcea o glumă era prima care avea replică. Și ce replică! Băi, fata asta zâmbea tot timpul! Trebuia să intru în vorbă cu ea!
Într-una din zile, minunatele zile cedate corporației, am zis că trebuie să acționez. Stăteam pe scaun și încercam să găsesc un motiv să o abordez cumva. Rostogoleam nervos pachetul de țigări și făceam scenarii. Cel mai bun moment ar fi fost la țigară, să îi cer o brichetă. Dar acolo nu era niciodată singură. Și mă mai și fac de râs cu replici de grădiniță. Am renunțat. Fie ce-o fi! Le așază el, Universul. Și parcă nici nu mai am vârsta la care să fac ghidușii d-astea.
Dar totuși… dacă îl ajut puțin?
Nici nu termin de gândit întrebarea și intră un mail. Fac ochii mari. Și mai mari și parcă tot nu era suficient. Universul deja lucrase în favoarea mea. Doamne, cum se mișcă lucrurile când îți dorești ceva cu adevărat! Domnița mea îmi scrisese. Evident, era ceva business related, dar era suficient! Puntea de legătură se crease. Nu trebuia să mai cer brichete, nu trebuia să mai gândesc strategii complicate. Îl citesc de trei ori, să mă asigur că am înțeles despre ce este vorba, să nu mă fac de râs tocmai acum. Și îi răspund. Bineînțeles că nu cu toate cuvintele, doar trebuie să lăsăm loc de continuare.
Mă luptam cu morile de vânt. „Stai chill!” , îmi spuneam. „Propun să ne întâlnim câteva minute pentru a găsi o soluție…” „Pentru detalii nu ezita să mă contactezi. O zi minunată!” Mai citesc o dată. Come on! Nu-i nimic de citit printre rânduri și totuși de ce îmi zboară mintea numai acolo?! I-aș răspunde cu o glumă, dar nu cred că este locul și nici momentul potrivit. Plus că în scris nu are același farmec. Ei, hai că asta-i bună! Mă comport ca un adolescent. Zău așa! Închid laptopul și ies pe balcon. Trebuia să mă liniștesc, altfel făceam vreo nefăcută. Trăgeam cu poftă din țigară, parcă era ultima. M-am și speriat. Și tocmai când mă pregăteam să o sting, văd minunea cum se apropie de mine. Era toată un zâmbet și vorbea la telefon. Numai bine, așa sigur nu observă că am aprins-o pe a doua. Mă salută și îmi mulțumește că i-am ținut ușa. Băi, era de-o frumusețe răpitoare! Nu știu cu cine vorbea, dar deja eram invidios pe om. Îi urmăream toate mișcările, nici nu mă mai interesa dacă este prea evident. Apoi o văd venind spre mine, încă vorbind la telefon. „Ai o brichetă?” Ei, poftim! Și eu care îmi făceam probleme dacă să pun sau nu întrebarea. „Da, sigur!” Atât am reușit să articulez și m-am oferit să îi aprind țigara.

 M-a atins ușor pe mână, încercând să protejeze flacăra și m-a privit fix în ochi. „Multumesc!” Apoi și-a continuat conversația. „Aaa, sigur, oricând…! Și… aaa…” Doamne, ce dobitoc sunt! Ce-am făcut frate cu cuvintele? Le-am rătăcit tocmai acum?! Și deodată se făcu liniște. Pune telefonul sub cana de cafea, lasă capul puțin într-o parte, zâmbind, și îmi întinde mâna. „Robert, nu-i așa? Ana sunt! Îmi pare bine să te cunosc.” “Plăcerea este de partea mea!”, am mormăit eu. Mi-a mai zis ceva de mailul acela, dar nu mai puteam fi atent. Îi sorbeam cuvintele și încercam să le găsesc pe ale mele. Nicio șansă! A rămas să ne vedem a două zi într-una din sălile de ședință, să punem la punct detaliile. Deja visam. Îmi imaginam cum intră ea hotărâtă, pe tocurile acelea atât de sexy, cu părul curgând pe umeri și șuvițe rebele lipindu-i-se de buze, cu agenda peste laptop, într-o mână, iar în cealaltă ținând cana și telefonul, iar eu ajutând-o să le așeze pe masă. Vedeam cum iar ne atingem din întâmplare și de data asta poate mai mult. Bine, în mintea mea lucrurile mergeau mult mai departe. Noi doi, singuri într-un meeting room… hmm. Semiîntuneric, că deh, trăiască tehnologia și cine a inventat videoproiectorul! Minte de bărbat bolnav. Sau poate nu.
 continuarea aici http://www.catchy.ro/a-facut-tot-posibilul-sa-ma-stie-indragostita-de-el-si-apoi/76714

Mai periculos decât un bărbat divorțat este unul nedivorțat

De la un bărbat divorțat cam știi la ce să te aștepți. De cele mai multe ori este asemenea câinelui care a rupt lanțul și acum se bucură de libertate. Se acuplează cu tot ce prinde și nu face investiții emoționale. Nu se mai chinuie el să te impresioneze, că doar nu vrea sa te ia de nevastă. Nu îi mai trebuie. Plus că este conștient de impactul psihologic al statutului său. Sau nu.

 Oricum ar fi, cert este că un bărbat divorțat este mai puțin periculos prin simplul fapt că intențiile lui, în cea mai mare parte a lor primitive, sunt cam la vedere. Trebuie doar să ai ochii deschiși.
Nedivorțații, cel mai adesea, sunt în postura de victime abuzate sistematic și torturate psihic. Unii vor spune că și fizic… Ei, victimele societății femeiești și mai exact ale instituției inchizitorii numite “căsătorie “, în care au pășit de bunăvoie, se trezesc captivi în propriile vieți de familie.
Soția, cea pe care până mai ieri o iubea de la pământ la lună și înapoi de un triliard de ori și care, după caz, este și mama copilului său, brusc devine inamicul public nr. 1, femeia de care este legat, cea care stă în calea fericirii lui. Iar el este atât, dar atât de suferind și de neînțeles că ți se rupe sufletul când îți povestește prin câte trebuie să treacă în fiecare zi, oră, minut, secundă pe care este nevoit să le petreacă lângă ea. Îți declanșează instant instinctul matern, lacrimile lui aproape că îți provoacă lactație și te trezești că îl mângâi pe creștet, îl pupi pe frunte și-i spui că o să fie bine, că merită ceva mai bun.
contiuarea aici      http://www.catchy.ro/mai-periculos-decat-un-barbat-divortat-este-unul-nedivortat/68263

Inainte de a fi liberă de tine

Ti-am trăit durerea cu luciditatea omului condamnat pe viata . Din toata povestea asta tu ai inteles doar ca eu nu pot fi înțeleasă .
Am ramas acolo , in picioare , fata in fata cu furtuna din viata ta si am ținut piept vântului ce spulbera in tine orice urma de mine . Am vazut si am simțit totul fara sa ma clintesc. Tăcută, ca o copila proastă , înspăimântată de cruzimea cuvintelor ce le-ai fi putut spune , stateam in colțul meu, cu ochii in pământ așteptând sa iti pleci privirea si spre mine. Liniștea din jurul meu era doar o proiecție  forțata a propriei imaginații ce nu voia sa ma lase pradă realității . Vocea interioară ce imi răsuna in urechi din nou si din nou, la nesfârșit ,găsise o Portiță in mintea-mi prea întoxicată de tine .
Rațiunea lupta cu toata forta sa ma salveze de tine , dar nu putea trece de mine . Ridicasem un zid imens,de nepătruns, intre noi si restul . Chiar daca restul însemna o parte din propria ființa ce inca nu renunțase  la mine.
Ma luptam cu tine dar luptam împotriva mea. Iti Țineam partea in fiecare proces de divulgare a intențiilor prea evidente si desi te acuzam , tot eu te găseam nevinovat.
Nu era iubire, era obsesie. Si nu as fi putut-o înțelege atunci. A fost nevoie sa pleci si sa mor odata cu lipsa ta, pentru a renaște si a ma avea in întregime.

Suflare de gheață

Afară ninge prea frumos! Ninge peste București. Este totul atât de liniștit că aproape sunt geloasă. Cum poate un oraș să fie așa calm, odihnit, împăcat cu el și cu noi toți, iar în sufletul meu să fie furtună?! El are milioane de locuitori, eu numai unul.

Astăzi, pe străzile capitalei se circulă prudent.Oameni ce se țin de mână și admiră peisaje decupate din basme, copii ce încă își trăiesc copilăria printre fulgii de zăpadă , bunici nostalgici cu căciuli de blană ninse și povești de spus . La fiecare colț de stradă întâlnesc priviri jucăușe, gata oricând să intre în jocul meu. Lumini de felinar bătrân îmi croșeteaza umbre de melancolie. Privesc spre cer cu ochii închiși și simt cum fulgii mari mi se încurcă în gene, alții îmi mângâie obrajii reci , iar cei mai mulți mi se topesc pe buze ca într-un sărut furat sub ochii zecilor de trecători. Deschid brațele și îmi las palmele să îi primească pe nefericiții ăștia ce se grăbesc să piară pe pielea mea. Sunt atât de hotărâți în naivitatea lor și prea gingași prin dansul ăsta de trecere, că mă trezesc cu ochii umezi și nu știu dacă-i de la mine sau de la ei. Și deodată, ideea că fericirea mea nu e decât sfarșitul lor iar ei urmează cu atâta bucurie linia trasată de destin, devine grea și zâmbetul mi se închide într-un cub de gheață. Sunt reci dar vii și mor când se încălzesc. Și mult timp am crezut că suntem diferiți. Că n-avem asta în comun. Nimic mai greșit! A trebuit să mă încalzesc și eu, să mor încet și consimțit ca să-mi dau seama cât de rece și vie eram înainte. A trebuit să simt cu foc și să respir scântei și sufletul să-mi ardă pe altarul tău , ca să înteleg de ce recele rațiunii mă ținea în viață.

A trebuit să mă topesc pe piela ta și apoi în lipsa ei, să pier încet, să mă întorc de unde am venit, pentru ca în final să înțeleg că dacă eu sunt Raiul tău , tu ești doar Iadul pentru mine. Un Iad spre care am pașit voit și caruia m-am abandonat chiar înainte de începuturi. Asemeni fulgilor.

Ninge prea frumos peste București ! Și totul pare amorțit. Dar viu. Straturi de zăpadă fină îmi acoperă sufletul pierdut și încet , încet prin cântece de gheață reușesc ceva ce se pierduse în imposibil. Îl trezesc la viață.

Atemporal

Am alunecat într-o zonă a timpului propriu pe care nu o recunosc a fi a mea. În jurul meu imagini străine prin prezență dar atât de cunoscute de simțurile mele obosite, încearcă să îmi amintească ce am uitat fără voia-mi.  Mă întorc mereu în același punct, gravitez în jurul lui ,cred. Încerc să îl identific cumva, să îl prind într-un cui aici pe perete. Dar nu stă. Se scurge mereu și mereu ne întalnim. Nu reusesc să îmi dau seama dacă eu merg spre el, sau el mă aleargă la nesfârșit, însa de fiecare dată ne intersectăm. Eu și punctul. Mi-amintesc așa intr-o doară, că l-am pus cândva la un capăt de ceva.

 Ah, e greu cu amintirile în atemporalitatea asta, cumva memoria mi s-a închis într-o capsulă cu cifru al cărui cod, culmea, nu mi-l mai amintesc. Ce-o fi fost în mintea mea când am crezut că voi fi aceeași chiar și aici?! 

Mă strânge simțirea, îmi devine din ce în ce mai mică. Oare se va crăpa?  Sau așa se întâmplă când începi să îți pierzi simțirile  ? Hm, ce paradox, simți că îți pierzi simțirile. Mi-aș dori să pot explica în cuvinte, dar cum să explic ceva ce nici nu simt? Ceva ce vreau măcar să gândesc, dar sfidează orice logică cunoscută în momentul ăsta. Iar momentul ăsta este nici mai mult nici mai puțin decât o expresie fară substanță aici. Ar putea fi chiar punctul meu, care deplasându-se cu o viteză uluitor de mare, devine o linie, iar linia întinzându-se la infinit se transformă într-un moment continuu.  

Alerg pe câmpiile eternității, într-un lan de flori de timp. Sau poate că nici nu alerg, poate florile astea aleargă  în jurul meu. Sunt flori de un albastru transparent, cu frunze mari rotunde și petale lunguiețe. Sunt infinite și sunt toate de-o potrivă .

Adie un vânt de veșnicie care împraștie parfum de secunde. Pentru prima dată pot să le și ating. Le țin în palmă, le opresc. Le mângâi și apoi le las să zboare. Nu îmi aparțin. Nici eu lor. Și totuși  ne-am recunoscut cumva. 

Pleacă. Dispar în totul ăsta mărginit doar de mintea mea care nu poate să îi cuprindă imensitatea, care simte nevoia sa îl îngrădească pentru a-l pricepe. Și nici așa nu reușește. Renunț. Închid ochii și astept să mă abandonez infinitului. Libertatea aia după care am tânjit toată viața, era chiar în mine. :)

My kind of perfect guy

L-ai vrea probabil pentru o noapte. Sau pentru doua. Dar sa nu fie consecutive, altfel a treia zi deja dormi pe tastatura la birou. Poate l-ai vrea si pentru mai mult , dar ti-e cam teama sa il vrei . Are ceva-ul ala de suceste mintile femeilor din jurul lui.   

Este dulce, tandru, extrem de atragator , uneori copilaros dar in acelasi timp hotarat si misterios. Are o maturitate sexy si un aer indisponibil, care fie vorba intre noi, este tentatie pura! Ochii aia aproape ca ar trebui interzisi prin lege , iar daca le rezisti cumva (desi nu vad cum!!) , cu siguranta corpul ar trebui sa il incadreze la “cu suspendare” . As fi zis “pe viata” dar nu pare genul .Cel putin pana acum. E de cursa lunga, clar! Dar altfel de cursa. Aici lungimea cursei se masoara in nopti albe, pasiune si explozie de senzatii despre care doar ai citit pana acum. Buzele, ah! Buzele! Sunt moi , sarutabile, iar cand initiativa sarutului ii apartine, miliarde de fiori iti invadeaza trupul si te pierzi intre surpriza si dorinta de mai mult. Mainile parca ii sunt facute dupa formele tale. Parca rolul lor primordial ar fi sa mangaie parti din tine ce se trezesc la viata sub atingerea lui.

 Este un paradox cum un spirit atat de liber poate sa atraga altele cu nevoia imperioasa de apartenenta si dorinta de stabilitate la orice nivel. El, iubeste frumos, numai ca si-a gasit refugiul in multimea de tentatii devenite peste noapte ocazii de neratat. Are un suflet mare si asta i se citeste pe chip. Cand vorbeste, il asculti cu o dorința nebuna de a-l descoperi , de a-l cunoaste asa cum nu l-au cunoscut celelalte ,iar plăcerea crește cu fiecare cuvânt rostit cu accentul ala dupa care te topesti !

Zâmbește mult . Si e frumos tare cand o face. E un nebun frumos ! Un optimist contagios si un visător ! Iubeste viata in cele mai simple forme ale ei. E curios , ambițios , deschis si jucăuș .

L-ai gasit la intersectia lui "niciodata nu o sa  mai " cu  "fie ce-o fi"  si Doamne!! cat se potriveste in peisajul tau!  

Mi-e atat de drag de el !! Si daca s-ar privi ,pentru o secunda ,prin ochii mei ar înțelege multe .. :)

And that’s my kind of perfect guy ;)

Despre mine, despre tine, despre noi… Noi?! Poate despre altii :)

Am scris despre mine. Prea putin ar zice unii. Apoi am scris despre tine. Prea mult ar zice altii, sau tot unii. Am scris despre noi de fiecare data! In fiecare text, eram amandoi. Cand scriam despre tine, printre randuri ma dezvaluiam pe mine. Si invers. Nu ma puteam defini fara sa ma raportez la tine si nu te puteam scrie fara sa spun lucruri despre mine.Te-am facut personajul principal aici. Nici n-ai stiut, nu aveai cum sa afli.

Ti-ai jucat rolul bine, prea bine. Ai fost constant. Dureros de constant.Am inceput prin a-ti da o sansa si tot eu te-am facut sa profiti de ea. Nu dadea bine un personaj principal negativ, asa ca a trebuit sa iti spal imaginea cumva. Uite chiar si acum , scriind despre tine, spun lucruri despre mine. Hmm, ma simt expusa! Trebuie sa incetez cu overthinking-ul asta. Ma arunca pe campie. 

Nu te-am epuizat, nici pe departe, dar ma consum prin tine si parca nu as mai fi dispusa sa ma mai pierd, acum ca m-am gasit si culmea! chiar imi place de mine. Te scot din distributie! Si o fac intr-un fel corporatist, abordare cu care te identifici pana la confuzie si in afara careia mi-e teama ca nu o sa imi intelegi mesajul.

 O sa spun asa : “ Personajul principal a decis sa accepte noi provocari in afara vietii mele. Ii multumesc pentru aportul considerabil in ceea ce priveste creativitatea si imaginatia subsemnatei dar si pentru ceea ce a demonstrat in tot acest timp. Ii urez succes pe mai departe si multa bafta in dezvoltarea altor branduri cel putin la fel de mari cum va deveni acesta . “

 Acum ar fi momentul acela in care ne strangem mana. Ne zambim amabil, tu pentru ca ai perspective mai bune, eu pentru ca te-am ajutat sa le vezi. Poate drumurile noastre se vor mai intalni. La vreun semafor, cine stie ? Sau pe vreo poteca ingusta de munte, sau pe vreo autostrada spre mare . Ne vom intersecta privirile, vom zambi amabil iar si caile noastre vor deveni la fel de paralele ca inainte de orice inceput. Concluzionez rapid, pana nu ma razgandesc : Esti cel mai bun lucru rau care mi s-a intamplat pana acum! Si sunt bucuroasa ca a fost asa!

Este timpul sa trecem la altii !

Scrisoare din viitor

Draga mea,

Iti scriu aceste rânduri pentru ca stiu câta nevoie ai de ele.

Nu acum, ci atunci cand le vei citi.

Esti atat de fericita , încât ai senzatia ca poti muta si muntii din loc. Si o vei face, dar nu din prea multă fericire :)

Lumea ta s-a schimbat brusc . Da, lumea aia pe care o credeai a ta, la picioarele tale, Deodată a devenit altceva. 

Te vei trezi intr-o dimineata si un fior rece iti va inunda trupul ,zguduindu-te pana in suflet, insa nu il vei lua in seamă. In Timp ce iti vei bea cafeaua, ii vei scrie mesajul de buna dimineata , povestindu -i cum l-ai visat . Apoi , atat de natural vei lasa deoparte telefonul , pentru a te pregăti sa iesi din casa, convinsa fiind ca vei primi un raspuns macar la fel de frumos , încât nici nu iti vei da seama ca a trecut o ora ... si nimic .. Apoi o zi, a doua si abia a treia va fi cu noroc. Dar un noroc meschin  , pentru ca tu vei fi simțit deja ca totul s-a schimbat .  Si vei fi simțit schimbarea asta ca o operație fara anestezie .Pe inima . 

" sunt doar foarte ocupat, nu s-a intamplat nimic" . Vor fi cuvintele de care te vei agata o vreme . Te vei chinui sa le crezi si poate chiar ai fi reușit daca faptele nu le-ar fi contrazis . Pentru o vreme ai vrut chiar si tu sa uiti ca esti o tipa Smart , iti convenea mai mult sa nu fii . 

Te mintea si el , te mințeai si tu. Separat si totusi Ce echipa frumoasa făceați :) împotriva ta. 

Ai sa cobori mai multe trepte sub nivelul tau. Ai sa plângi si ai sa lovești pereți cu pumnul . Ai sa-ti juri ca niciodată nu vei mai ! Ai sa mergi pe străzi fara sa stii ca ai trecut pe acolo . Ai sa-l visezi in fiecare noapte si ai sa il vezi in orice trecător . Vei vrea sa-l suni de zeci de ori pe zi si ii vei scrie sute de mesaje . Netrimise . Ii vei privi cu orele o poza pana cand imaginea lui va fi tot ce vei vedea cand vei Închide ochii . Vei citi la nesfârșit e-mailurile de la el si nu vei reuși sa gasesti niciun punct comun intre omul care le scria si cel de acum . Vei avea putine întrebări si multe răspunsuri pe care le vei ignora .

Ai sa-l urăști si ai sa-l iubesti din nou neintelegand de ce. Ai sa-l alungi si ai sa-l chemi inapoi , fara sa-i spui un cuvânt . Ai sa-l condamni si apoi, intr-un final il vei ierta si il vei pretui mai mult decât oricând . Si nu vei stii de ce ! Iti vei dori sa nu-l fi cunoscut , dar vezi tu , asta ar fi fost cel mai greșit . Pentru ca daca nu ai fi murit pentru el, nu ai fi renăscut pentru tine . Nu ai fi fost niciodată femeia de astazi , daca el nu ar fi ucis-o pe cea de atunci . Nu te-ai fi eliberat de poveri grele, nu ti-ai fi depășit limitele , nu ai fi fost atat de libera si mai ales nu ai fi reușit sa înțelegi un lucru care astazi iti deschide drumuri , acela ca in viata întodeauna câștigi , indiferent ca o faci printr-o Victorie sau printr-o lecție Învățată . 

Asa ca , Draga mea , iti multumesc pentru tot ce ti-ai permis sa simti ! Iar , intr-o zi , atunci cand te vei pregăti sa ii spui ca ti-ai dori sa nu-l fi cunoscut , dar te vei trezi spunându-i  doar un " Multumesc !" zâmbind din suflet ,  sa nu te simti ciudat , pentru ca eu ii voi fi vorbit prin vocea ta . 

                                  Cu drag, A. Ta :)

Memoriile unui viitor trecut deja

Toata viata am cautat raspunsuri. Dintr-o curiozitate dureroasa si o dorinta prea mare de a ma cunoaste in primul rand pe mine. Nu-mi amintesc vreodata sa fi ales scurtaturile. Nu le vedeam ,nu le intelegeam. Stiam ca exista dar imi pareau lipsite de esenta si fara pic de valoare. Mi-am proiectat ambitiile intr-o realitate ce initial le contrazicea apartenenta  iar mai tarziu urma sa le anuleze . Mi-am schimbat cursul atunci cand drumul nu mai ducea nicaieri iar pasul  batut pe loc ridica ziduri in jurul meu. Am fost acolo , intre zidurile proprii , am privit spre cer apoi spre mine, am strigat la  el , apoi la mine . La vremea aceea inca nu stiam ca nu stiu multe. Nu stiam ca totul de atunci nu e suficient acum si daca ne reducem doar la a fi sau a nu fi, restul s-ar putea sa ne ajunga.

Timpul imi scapa printre degete si mi se opreste in ganduri. Gandurile imi alearga in afara lui iar el incearca  sa le prinda. E un joc bizar prin tragicul decorului oniric si al scenei care se largeste in abis. Tot ce aduc aici , in mine, nu pleaca neschimbat. Un fel de “nu stiu ce” mai mult simtit decat stiut si periplul cautarilor de sine. Dar ce vorbesc ?! Curand, prezentul asta al clipei de acum va fi trecut spre alte dimensiuni si privind in urma va parea strain chiar si de mine. Amintirea nu e copia fidela a momentului acesta, e doar o poza care nu reuseste sa surprinda ce a fost viu , e un fel de recunoastere post mortem care foloseste celorlalti,  nu mie.  

Si asta cred ca a fost momentul in care , am realizat ca trebuie sa ma intorc la intrebari pentru a-mi intelege raspunsurile. Ca am nevoie de un prezent continuu pentru a-mi traspune luciditatea in memorii scurte. Ca uneori drumul de intoarcere la ele este chiar o scurtatura spre sine si scurtaturile pot fi bune atunci cand faci un rezumat.
 Iar acesta este de departe rezumatul a ceea ce voi fi trait .

Mereu la fel de diferiți

Nu-i așa că lumea asta este prea mică atunci când vrei să te ascunzi și prea mare când vrei să te găsești? Nu-i așa că liniștea de atunci este zbuciumul de acum? Și ce credeai că îți doresti , cândva, acum știi sigur că nu vrei? Nu-i așa că teama a luat locul curajului de odinioara și tot ce-a fost promis , azi se odihneste în pace ,sub greutatea faptelor ?

 Nu-i așa că urletul nebun de durere al fiecăruia e mut pentru urechile celuilalt? Iar sângele ce curge din degetele mele se varsă in oceanul tău de trofee ? Și tot ce îți strig se sfărâmă în miliarde de semințe sterpe, înfipte în sufletu-ți arid. Tot ce arunc spre tine, în cuvinte , se izbește de un zid avid de tine însuți , prins în ancore de indiferență. Nu-i așa că cerul nu mai este albastru și că dunga aia ce-l separă de pământ a fost desenată de noi când ne-am terminat?

Iar ce încerci să-mi spui nu mai ajunge la mine. Refuz să caut orice sens în marea de nonsens ce a devenit prezența ta, o prezență absentă fizic dar totuși atât de vie prin ceea ce ai rămas aici.

Chiar și Pământul s-a oprit, acum Soarele se învârte în jurul lui. Luna a căpătat viață și încă se întreabă ce să facă cu ea… Universul nu mai aliniază planete pentru noi, a spus că suntem pe cont propriu, prea mult ne-am bătut joc de eforturile lui. Iar noi vâslim spre nicăieri. Nici urmă de pământ , nici petec de speranță. Doar o pornire nebună, primitivă, animalică, reptiliană, de a vâsli la nesfârșit frenetic , obsesiv și fără scop.

Un vis frumos sfârșit în coșmar și drumul către noi care face cale întoarsă. Și ar mai fi multe, prea multe pentru timpul ăsta scurt și prețios.

Toate s-au schimbat în jurul nostru, numai noi am rămas la fel .

Retoric

Of! Lume rea ce îmi condamni iubirea , ce trasezi reguli crude , cătușe peste sufletul meu care știa să fie liber precum pasărea spre infinit .

Nu te mai saturi să arunci cu pietre , să  îmi strivești aripile în zbor .. Nu îți mai ajung sufletele răstignite pe cruci procustiene și spiritele jertfite pe peretele ipocriziei, ridicat de minți prizoniere propriilor frustrări .

Ce îți lipsește ție lume rea? Ce îți lipsește ție de te-ai hotărât să cauți în viața mea ? Cine ești tu , lume rea ,să îmi judeci trăiri ce nu le vei putea înțelege vreodată , simțiri ce inimi împietrite ca a ta nu vor avea niciodată privilegiul de a le cunoaște.

Cine ești tu să îmi otrăvești hrana și să încerci a-mi seca izvoarele ?!

Cine te crezi să îmi judeci fericirea sau durerea ? Ce știi tu despre dragoste, mai mult decât ai fi putut găsi in dex ?

Cine ești tu și când oare ți-am dat atâta putere, de lacrimile ce îmi umezesc astăzi obrazul îți poartă pecetea ?