luni, 26 ianuarie 2015

Memoriile unui viitor trecut deja




Toata viata am cautat raspunsuri. Dintr-o curiozitate dureroasa si o dorinta prea mare de a ma cunoaste in primul rand pe mine. Nu-mi amintesc vreodata sa fi ales scurtaturile. Nu le vedeam ,nu le intelegeam. Stiam ca exista dar imi pareau lipsite de esenta si fara pic de valoare. Mi-am proiectat ambitiile intr-o realitate ce initial le contrazicea apartenenta  iar mai tarziu urma sa le anuleze . Mi-am schimbat cursul atunci cand drumul nu mai ducea nicaieri iar pasul  batut pe loc ridica ziduri in jurul meu. Am fost acolo , intre zidurile proprii , am privit spre cer apoi spre mine, am strigat la  el , apoi la mine . La vremea aceea inca nu stiam ca nu stiu multe. Nu stiam ca totul de atunci nu e suficient acum si daca ne reducem doar la a fi sau a nu fi, restul s-ar putea sa ne ajunga.

Timpul imi scapa printre degete si mi se opreste in ganduri. Gandurile imi alearga in afara lui iar el incearca  sa le prinda. E un joc bizar prin tragicul decorului oniric si al scenei care se largeste in abis. Tot ce aduc aici , in mine, nu pleaca neschimbat. Un fel de “nu stiu ce” mai mult simtit decat stiut si periplul cautarilor de sine. Dar ce vorbesc ?! Curand, prezentul asta al clipei de acum va fi trecut spre alte dimensiuni si privind in urma va parea strain chiar si de mine. Amintirea nu e copia fidela a momentului acesta, e doar o poza care nu reuseste sa surprinda ce a fost viu , e un fel de recunoastere post mortem care foloseste celorlalti,  nu mie.  

Si asta cred ca a fost momentul in care , am realizat ca trebuie sa ma intorc la intrebari pentru a-mi intelege raspunsurile. Ca am nevoie de un prezent continuu pentru a-mi traspune luciditatea in memorii scurte. Ca uneori drumul de intoarcere la ele este chiar o scurtatura spre sine si scurtaturile pot fi bune atunci cand faci un rezumat.
 Iar acesta este de departe rezumatul a ceea ce voi fi trait .