joi, 15 ianuarie 2015

Mereu la fel de diferiți


Nu-i așa că lumea asta este prea mică atunci când vrei să te ascunzi și prea mare când vrei să te găsești? Nu-i așa că liniștea de atunci este zbuciumul de acum? Și ce credeai că îți doresti , cândva, acum știi sigur că nu vrei? Nu-i așa că teama a luat locul curajului de odinioara și tot ce-a fost promis , azi se odihneste în pace ,sub greutatea faptelor ?

 Nu-i așa că urletul nebun de durere al fiecăruia e mut pentru urechile celuilalt? Iar sângele ce curge din degetele mele se varsă in oceanul tău de trofee ? Și tot ce îți strig se sfărâmă în miliarde de semințe sterpe, înfipte în sufletu-ți arid. Tot ce arunc spre tine, în cuvinte , se izbește de un zid avid de tine însuți , prins în ancore de indiferență. Nu-i așa că cerul nu mai este albastru și că dunga aia ce-l separă de pământ a fost desenată de noi când ne-am terminat?
Iar ce încerci să-mi spui nu mai ajunge la mine. Refuz să caut orice sens în marea de nonsens ce a devenit prezența ta, o prezență absentă fizic dar totuși atât de vie prin ceea ce ai rămas aici.

Chiar și Pământul s-a oprit, acum Soarele se învârte în jurul lui. Luna a căpătat viață și încă se întreabă ce să facă cu ea… Universul nu mai aliniază planete pentru noi, a spus că suntem pe cont propriu, prea mult ne-am bătut joc de eforturile lui. Iar noi vâslim spre nicăieri. Nici urmă de pământ , nici petec de speranță. Doar o pornire nebună, primitivă, animalică, reptiliană, de a vâsli la nesfârșit frenetic , obsesiv și fără scop.

Un vis frumos sfârșit în coșmar și drumul către noi care face cale întoarsă. Și ar mai fi multe, prea multe pentru timpul ăsta scurt și prețios.
Toate s-au schimbat în jurul nostru, numai noi am rămas la fel .