miercuri, 11 februarie 2015

Suflare de gheață




Afară ninge prea frumos! Ninge peste București. Este totul atât de liniștit că aproape sunt geloasă. Cum poate un oraș să fie așa calm, odihnit, împăcat cu el și cu noi toți, iar în sufletul meu să fie furtună?! El are milioane de locuitori, eu numai unul.

Astăzi, pe străzile capitalei se circulă prudent.Oameni ce se țin de mână și admiră peisaje decupate din basme, copii ce încă își trăiesc copilăria printre fulgii de zăpadă , bunici nostalgici cu căciuli de blană ninse și povești de spus . La fiecare colț de stradă întâlnesc priviri jucăușe, gata oricând să intre în jocul meu. Lumini de felinar bătrân îmi croșeteaza umbre de melancolie. Privesc spre cer cu ochii închiși și simt cum fulgii mari mi se încurcă în gene, alții îmi mângâie obrajii reci , iar cei mai mulți mi se topesc pe buze ca într-un sărut furat sub ochii zecilor de trecători. Deschid brațele și îmi las palmele să îi primească pe nefericiții ăștia ce se grăbesc să piară pe pielea mea. Sunt atât de hotărâți în naivitatea lor și prea gingași prin dansul ăsta de trecere, că mă trezesc cu ochii umezi și nu știu dacă-i de la mine sau de la ei. Și deodată, ideea că fericirea mea nu e decât sfarșitul lor iar ei urmează cu atâta bucurie linia trasată de destin, devine grea și zâmbetul mi se închide într-un cub de gheață. Sunt reci dar vii și mor când se încălzesc. Și mult timp am crezut că suntem diferiți. Că n-avem asta în comun. Nimic mai greșit! A trebuit să mă încalzesc și eu, să mor încet și consimțit ca să-mi dau seama cât de rece și vie eram înainte. A trebuit să simt cu foc și să respir scântei și sufletul să-mi ardă pe altarul tău , ca să înteleg de ce recele rațiunii mă ținea în viață.
A trebuit să mă topesc pe piela ta și apoi în lipsa ei, să pier încet, să mă întorc de unde am venit, pentru ca în final să înțeleg că dacă eu sunt Raiul tău , tu ești doar Iadul pentru mine. Un Iad spre care am pașit voit și caruia m-am abandonat chiar înainte de începuturi. Asemeni fulgilor.

Ninge prea frumos peste București ! Și totul pare amorțit. Dar viu. Straturi de zăpadă fină îmi acoperă sufletul pierdut și încet , încet prin cântece de gheață reușesc ceva ce se pierduse în imposibil. Îl trezesc la viață.


luni, 9 februarie 2015

Atemporal





Am alunecat într-o zonă a timpului propriu pe care nu o recunosc a fi a mea. În jurul meu imagini străine prin prezență dar atât de cunoscute de simțurile mele obosite, încearcă să îmi amintească ce am uitat fără voia-mi.  Mă întorc mereu în același punct, gravitez în jurul lui ,cred. Încerc să îl identific cumva, să îl prind într-un cui aici pe perete. Dar nu stă. Se scurge mereu și mereu ne întalnim. Nu reusesc să îmi dau seama dacă eu merg spre el, sau el mă aleargă la nesfârșit, însa de fiecare dată ne intersectăm. Eu și punctul. Mi-amintesc așa intr-o doară, că l-am pus cândva la un capăt de ceva.
 Ah, e greu cu amintirile în atemporalitatea asta, cumva memoria mi s-a închis într-o capsulă cu cifru al cărui cod, culmea, nu mi-l mai amintesc. Ce-o fi fost în mintea mea când am crezut că voi fi aceeași chiar și aici?! 
Mă strânge simțirea, îmi devine din ce în ce mai mică. Oare se va crăpa?  Sau așa se întâmplă când începi să îți pierzi simțirile  ? Hm, ce paradox, simți că îți pierzi simțirile. Mi-aș dori să pot explica în cuvinte, dar cum să explic ceva ce nici nu simt? Ceva ce vreau măcar să gândesc, dar sfidează orice logică cunoscută în momentul ăsta. Iar momentul ăsta este nici mai mult nici mai puțin decât o expresie fară substanță aici. Ar putea fi chiar punctul meu, care deplasându-se cu o viteză uluitor de mare, devine o linie, iar linia întinzându-se la infinit se transformă într-un moment continuu.  
Alerg pe câmpiile eternității, într-un lan de flori de timp. Sau poate că nici nu alerg, poate florile astea aleargă  în jurul meu. Sunt flori de un albastru transparent, cu frunze mari rotunde și petale lunguiețe. Sunt infinite și sunt toate de-o potrivă .
Adie un vânt de veșnicie care împraștie parfum de secunde. Pentru prima dată pot să le și ating. Le țin în palmă, le opresc. Le mângâi și apoi le las să zboare. Nu îmi aparțin. Nici eu lor. Și totuși  ne-am recunoscut cumva. 

Pleacă. Dispar în totul ăsta mărginit doar de mintea mea care nu poate să îi cuprindă imensitatea, care simte nevoia sa îl îngrădească pentru a-l pricepe. Și nici așa nu reușește. Renunț. Închid ochii și astept să mă abandonez infinitului. Libertatea aia după care am tânjit toată viața, era chiar în mine. :)


marți, 3 februarie 2015

My kind of perfect guy




L-ai vrea probabil pentru o noapte. Sau pentru doua. Dar sa nu fie consecutive, altfel a treia zi deja dormi pe tastatura la birou. Poate l-ai vrea si pentru mai mult , dar ti-e cam teama sa il vrei . Are ceva-ul ala de suceste mintile femeilor din jurul lui.   

Este dulce, tandru, extrem de atragator , uneori copilaros dar in acelasi timp hotarat si misterios. Are o maturitate sexy si un aer indisponibil, care fie vorba intre noi, este tentatie pura! Ochii aia aproape ca ar trebui interzisi prin lege , iar daca le rezisti cumva (desi nu vad cum!!) , cu siguranta corpul ar trebui sa il incadreze la “cu suspendare” . As fi zis “pe viata” dar nu pare genul .Cel putin pana acum. E de cursa lunga, clar! Dar altfel de cursa. Aici lungimea cursei se masoara in nopti albe, pasiune si explozie de senzatii despre care doar ai citit pana acum. Buzele, ah! Buzele! Sunt moi , sarutabile, iar cand initiativa sarutului ii apartine, miliarde de fiori iti invadeaza trupul si te pierzi intre surpriza si dorinta de mai mult. Mainile parca ii sunt facute dupa formele tale. Parca rolul lor primordial ar fi sa mangaie parti din tine ce se trezesc la viata sub atingerea lui.

 Este un paradox cum un spirit atat de liber poate sa atraga altele cu nevoia imperioasa de apartenenta si dorinta de stabilitate la orice nivel. El, iubeste frumos, numai ca si-a gasit refugiul in multimea de tentatii devenite peste noapte ocazii de neratat. Are un suflet mare si asta i se citeste pe chip. Cand vorbeste, il asculti cu o dorința nebuna de a-l descoperi , de a-l cunoaste asa cum nu l-au cunoscut celelalte ,iar plăcerea crește cu fiecare cuvânt rostit cu accentul ala dupa care te topesti !

Zâmbește mult . Si e frumos tare cand o face. E un nebun frumos ! Un optimist contagios si un visător ! Iubeste viata in cele mai simple forme ale ei. E curios , ambițios , deschis si jucăuș .

L-ai gasit la intersectia lui "niciodata nu o sa  mai " cu  "fie ce-o fi"  si Doamne!! cat se potriveste in peisajul tau!  

Mi-e atat de drag de el !! Si daca s-ar privi ,pentru o secunda ,prin ochii mei ar înțelege multe .. :)

And that’s my kind of perfect guy ;)


duminică, 1 februarie 2015

Despre mine, despre tine, despre noi… Noi?! Poate despre altii :)



Am scris despre minePrea putin ar zice unii. Apoi am scris despre tine. Prea mult ar zice altii, sau tot unii. Am scris despre noi de fiecare data! In fiecare text, eram amandoi. Cand scriam despre tine, printre randuri ma dezvaluiam pe mine. Si invers. Nu ma puteam defini fara sa ma raportez la tine si nu te puteam scrie fara sa spun lucruri despre mine.Te-am facut personajul principal aici. Nici n-ai stiut, nu aveai cum sa afli.

Ti-ai jucat rolul bine, prea bine. Ai fost constant. Dureros de constant.Am inceput prin a-ti da o sansa si tot eu te-am facut sa profiti de ea. Nu dadea bine un personaj principal negativ, asa ca a trebuit sa iti spal imaginea cumva. Uite chiar si acum , scriind despre tine, spun lucruri despre mine. Hmm, ma simt expusa! Trebuie sa incetez cu overthinking-ul asta. Ma arunca pe campie. 

Nu te-am epuizat, nici pe departe, dar ma consum prin tine si parca nu as mai fi dispusa sa ma mai pierd, acum ca m-am gasit si culmea! chiar imi place de mine. Te scot din distributie! Si o fac intr-un fel corporatist, abordare cu care te identifici pana la confuzie si in afara careia mi-e teama ca nu o sa imi intelegi mesajul.
 O sa spun asa : “ Personajul principal a decis sa accepte noi provocari in afara vietii mele. Ii multumesc pentru aportul considerabil in ceea ce priveste creativitatea si imaginatia subsemnatei dar si pentru ceea ce a demonstrat in tot acest timp. Ii urez succes pe mai departe si multa bafta in dezvoltarea altor branduri cel putin la fel de mari cum va deveni acesta . “

 Acum ar fi momentul acela in care ne strangem mana. Ne zambim amabil, tu pentru ca ai perspective mai bune, eu pentru ca te-am ajutat sa le vezi. Poate drumurile noastre se vor mai intalni. La vreun semafor, cine stie ? Sau pe vreo poteca ingusta de munte, sau pe vreo autostrada spre mare . Ne vom intersecta privirile, vom zambi amabil iar si caile noastre vor deveni la fel de paralele ca inainte de orice inceput. Concluzionez rapid, pana nu ma razgandesc : Esti cel mai bun lucru rau care mi s-a intamplat pana acum! Si sunt bucuroasa ca a fost asa!

Este timpul sa trecem la altii !