luni, 9 februarie 2015

Atemporal





Am alunecat într-o zonă a timpului propriu pe care nu o recunosc a fi a mea. În jurul meu imagini străine prin prezență dar atât de cunoscute de simțurile mele obosite, încearcă să îmi amintească ce am uitat fără voia-mi.  Mă întorc mereu în același punct, gravitez în jurul lui ,cred. Încerc să îl identific cumva, să îl prind într-un cui aici pe perete. Dar nu stă. Se scurge mereu și mereu ne întalnim. Nu reusesc să îmi dau seama dacă eu merg spre el, sau el mă aleargă la nesfârșit, însa de fiecare dată ne intersectăm. Eu și punctul. Mi-amintesc așa intr-o doară, că l-am pus cândva la un capăt de ceva.
 Ah, e greu cu amintirile în atemporalitatea asta, cumva memoria mi s-a închis într-o capsulă cu cifru al cărui cod, culmea, nu mi-l mai amintesc. Ce-o fi fost în mintea mea când am crezut că voi fi aceeași chiar și aici?! 
Mă strânge simțirea, îmi devine din ce în ce mai mică. Oare se va crăpa?  Sau așa se întâmplă când începi să îți pierzi simțirile  ? Hm, ce paradox, simți că îți pierzi simțirile. Mi-aș dori să pot explica în cuvinte, dar cum să explic ceva ce nici nu simt? Ceva ce vreau măcar să gândesc, dar sfidează orice logică cunoscută în momentul ăsta. Iar momentul ăsta este nici mai mult nici mai puțin decât o expresie fară substanță aici. Ar putea fi chiar punctul meu, care deplasându-se cu o viteză uluitor de mare, devine o linie, iar linia întinzându-se la infinit se transformă într-un moment continuu.  
Alerg pe câmpiile eternității, într-un lan de flori de timp. Sau poate că nici nu alerg, poate florile astea aleargă  în jurul meu. Sunt flori de un albastru transparent, cu frunze mari rotunde și petale lunguiețe. Sunt infinite și sunt toate de-o potrivă .
Adie un vânt de veșnicie care împraștie parfum de secunde. Pentru prima dată pot să le și ating. Le țin în palmă, le opresc. Le mângâi și apoi le las să zboare. Nu îmi aparțin. Nici eu lor. Și totuși  ne-am recunoscut cumva. 

Pleacă. Dispar în totul ăsta mărginit doar de mintea mea care nu poate să îi cuprindă imensitatea, care simte nevoia sa îl îngrădească pentru a-l pricepe. Și nici așa nu reușește. Renunț. Închid ochii și astept să mă abandonez infinitului. Libertatea aia după care am tânjit toată viața, era chiar în mine. :)