miercuri, 11 februarie 2015

Suflare de gheață




Afară ninge prea frumos! Ninge peste București. Este totul atât de liniștit că aproape sunt geloasă. Cum poate un oraș să fie așa calm, odihnit, împăcat cu el și cu noi toți, iar în sufletul meu să fie furtună?! El are milioane de locuitori, eu numai unul.

Astăzi, pe străzile capitalei se circulă prudent.Oameni ce se țin de mână și admiră peisaje decupate din basme, copii ce încă își trăiesc copilăria printre fulgii de zăpadă , bunici nostalgici cu căciuli de blană ninse și povești de spus . La fiecare colț de stradă întâlnesc priviri jucăușe, gata oricând să intre în jocul meu. Lumini de felinar bătrân îmi croșeteaza umbre de melancolie. Privesc spre cer cu ochii închiși și simt cum fulgii mari mi se încurcă în gene, alții îmi mângâie obrajii reci , iar cei mai mulți mi se topesc pe buze ca într-un sărut furat sub ochii zecilor de trecători. Deschid brațele și îmi las palmele să îi primească pe nefericiții ăștia ce se grăbesc să piară pe pielea mea. Sunt atât de hotărâți în naivitatea lor și prea gingași prin dansul ăsta de trecere, că mă trezesc cu ochii umezi și nu știu dacă-i de la mine sau de la ei. Și deodată, ideea că fericirea mea nu e decât sfarșitul lor iar ei urmează cu atâta bucurie linia trasată de destin, devine grea și zâmbetul mi se închide într-un cub de gheață. Sunt reci dar vii și mor când se încălzesc. Și mult timp am crezut că suntem diferiți. Că n-avem asta în comun. Nimic mai greșit! A trebuit să mă încalzesc și eu, să mor încet și consimțit ca să-mi dau seama cât de rece și vie eram înainte. A trebuit să simt cu foc și să respir scântei și sufletul să-mi ardă pe altarul tău , ca să înteleg de ce recele rațiunii mă ținea în viață.
A trebuit să mă topesc pe piela ta și apoi în lipsa ei, să pier încet, să mă întorc de unde am venit, pentru ca în final să înțeleg că dacă eu sunt Raiul tău , tu ești doar Iadul pentru mine. Un Iad spre care am pașit voit și caruia m-am abandonat chiar înainte de începuturi. Asemeni fulgilor.

Ninge prea frumos peste București ! Și totul pare amorțit. Dar viu. Straturi de zăpadă fină îmi acoperă sufletul pierdut și încet , încet prin cântece de gheață reușesc ceva ce se pierduse în imposibil. Îl trezesc la viață.