“It wasn’t meant to be”

Sunt în mall. Beau o cafea și fumez o țigară. Nu mai știu a câta este. Lângă am un pahar cu apă plată. Așa obișnuiesc să comand. Tocmai mi-am luat biletul de tren și mai am două ore de pierdut pe aici – impropriu spus de pierdut – în orașul poveștii mele de dragoste. Una imposibilă.
Am un zâmbet mare pe față și încă rememorez noaptea trecută. Încă îi simt parfumul în păr și pe fiecare centimetru de piele. Acum câteva ore era în brațele mele, eram lipită de el și simțeam că timpul s-a oprit în loc pentru noi. Îl simțeam al meu cu totul. Era acolo cu totul. Eram acolo doar pentru el. Mă bucuram de fiecare secundă, știam că este ultima dată… Și el simțea asta. Dar nu voiam niciunul să o recunoaștem.
Când a plecat ne-am privit lung, știind că este ultimul sărut. Aici, în mall. L-am lăsat acasă, așa cum mi-am propus. Iar eu mă întorc la viața mea. La ce a mai rămas din ea. Renunț la o parte din mine. Aparent fără un motiv întemeiat, însă aparențele chiar sunt înșelătoare de data aceasta. Și îmi vine să urlu de durere, dar știu că asta nu ar rezolva nimic. Durerea nu va trece indiferent cât voi urla. Este ceva ce trebuie să simt. De data asta nu mai pot fugi, nu mă mai pot ascunde. Nu de mine.
Am terminat apa înaintea cafelei. Ciudat, asta nu era pe lista obișnuințelor mele. Poate chiar încep să mă schimb. Poate chiar am nevoie.
Privesc trecătorii și încerc să îmi imaginez poveștile lor.

Tipa asta blondă s-a oprit în față la Pull&Bear. Are o pungă mare de cadou în mână și vorbește la telefon. Pare nerăbdătoare. Probabil îl așteaptă pe iubitul ei. Pare emoționată, dar fericită.
Doamna cu blană, verighetă Bvlgari și geantă Louis Vuitton gesticulează agitată, nemulțumită, deși conversația o poartă la telefon. Mi-l imaginez pe cel de la capătul firului cumva aprobând mereu tot ceea ce spune consoarta, însă fără a reuși să o mulțumească vreodată. Săracul, pare că este la capătul puterilor sau a intrat forțat într-un soi de stare ireversibilă de hibernare, odată ce a apăsat butonul de pilot automat. Probabil că are și amantă. Privind-o mai atent pe doamna, nu îl condamn.
Puștiul ăsta care se plimbă dezorientat prin fața cafenelei, pare a fi de liceu, cel mult clasa a XI-a. Genul acela de semi-tocilar. Îl văd oscilând încă între ceea ce vor părinții pentru el și ceea ce își dorește cu adevărat. Ce viață fără griji! Păcat că nu va realiza asta decât mai târziu, când responsabilitățile de adult îl vor lovi din plin și își va da seama că viața însăși este o materie pentru care nu l-a pregătit nimeni, iar examenele nu se dau doar în sesiune.
Roșcata asta care s-a așezat la masa din stânga mea și-a comandat exact la fel ca mine și fumăm aceleași țigări. Nu pare a avea mai mai mult de 30 de ani, cu siguranță este corporatistă, hainele și atitudinea o dau de gol. Soțul din dotare, găsindu-se în figura alăturată, vorbește la telefon. Ce au toți de vorbesc la telefon?! Ea privește puțin pierdută spre intrare și i se citește tristețea pe chip. Din când în când oftează și se uită discret spre telefon. Curând renunță la discreție. E cumva resemnată la ideea că-i doar un accesoriu pentru el. Pentru soț.
Nu l-a privit nici măcar o dată de când s-au așezat. Nici el pe ea. Par doi străini prinși într-o poveste pe care și-o asumă tacit.
Eram pe punctul de a-i încadra în categoria singuri în doi, când i-am observat zâmbetul jucăuș la primirea unui sms. I-am relocat brusc. Și am simțit o ușoară milă pentru amanta care fură momente de fericire, așteptând cu sufletul la gură semne de la el. Probabil un el la fel de luat. Văzusem deja filmul acela și nu era cu happy end. Cu siguranță că îl știa și ea. Sad, but true.
Mă întorc la mine. Mă privesc mai atent ca niciodată și conștientizez că poveștile pe care le asociam lor sunt, de fapt, etape din viața mea. M-am văzut în fiecare dintre ei. continuarea aici  http://www.catchy.ro/it-wasnt-meant-to-be/85383

Unde mănâncă două guri mănâncă și a treia. Pe bune?

Să mă apuc să fac un copil înainte de a-mi fi construit o viață, sau măcar să fiu pe aproape de a-i pune acoperișul ori de a-i da ultimul glet, mi se pare la fel de infantil, inconștient, iresponsabil și chiar tragic, cum este achiziționarea unei mașini în leasing doar pentru că îmi permit să supraviețuiesc până la următorul salariu cu ce-mi rămâne după ce plătesc rata. Insist în exemplul meu aparent superficial – prima zi de salariu din viața oricui lasă greșita impresie că îți permiți ceea ce îți dorești, iar dacă se mai poate și în rate, e de-a dreptul excepțional!

Știu, este o comparație cumva forțată, mai ales pentru cei care iubesc posesiv și își caută împlinirea în afara propriei ființe (acum am ridicat un alt semn de întrebare probabil urmat și de unul de exclamare, dar un-i bai :)) și s-ar putea să fiu catalogată drept materialistă sau insensibilă. Dar dacă dezbracăm subiectul de straiele normelor social convenționale și de cele parental-educative transmise pe cale orală și mai ales prin propriul exemplu, ne rămâne doar crudul adevăr: copilul este o investiție, una continuă!, și trebuie să ți-o permiți! Altfel, te trezești eșuat în meseria de părinte, pentru care și așa nimeni nu este pregătit dinainte, un examen al vieții pe care îl dai în timp ce înveți lecțiile unei materii ce nu se termină niciodată. Un proiect pe viață, al cărui scop este de a pune bazele unei vieți bune pentru cea mai importantă ființă începând din momentul acela. Iar propriul eșec nu este singurul risc pe care ți-l asumi, cel mai mare, după părerea mea, este acela de a-l “eșua” pe el sau de a fi  responsabil de neajunsurile-i ce vor deriva din eșecurile tale.
continuarea aici http://www.catchy.ro/unde-mananca-doua-guri-mananca-si-a-treia-pe-bune/72102

Cea dintâi greșeală a femeii

Își șterse surplusul de ruj din colțul gurii și mai rămase o vreme privind în oglindă. În gol.
Peste imaginea ei se derulau momentele lor. Începutul acela de martie când i-a intrat în viață ca un uragan, schimbându-i sensul cu totul, florile pe care i le aducea aparent fără motiv, weekend-ul la munte când au rămas blocați în baie o zi întreagă, prima ceartă, împăcările, nunta, avansarea lui, delegațiile, petrecerile de Crăciun… Totul se derula cu o viteză amețitoare. Poate era și de la paharul de vin pe care îl băuse înainte să vină.
Își propti mâinile în blatul de marmură, îndepărtându-și trupul. Ochii i se inundară și ca într-un gest de capitulare în fața propriei realități, își lăsă capul să cadă greu. Secundele pareau decenii iar trecutul îi defila haotic prin minte. Într-un final, fixă privirea undeva deasupra oglinzii. Își mușcă buza de jos, trase aer în piept și spuse cu voce tare: Mai stii măcar de ce o faci? Oglinda tăcea. La fel și ea. Retorică și totuși cerând cu insistență un răspuns, întrebarea asta i se plimba prin gânduri de ceva vreme. Degeaba! Răspunsul era prea evident ca să-l vadă.

Se pregatea să revină la masă când auzi zgomotul apei și ușa uneia dintre cabine se deschise încet. Putea fi oricine. Dar nu! Trebuia să fie ea… Ca și cum nu ar fi fost suficientă încărcătura situației. Și-au zâmbit rece evitându-și privirile, apoi s-au întors în salon pe rând, la distanță de câteva secunde.
Atmosfera era destul de degajată. Nu era pentru prima dată când îl însoțea la astfel de evenimente, însă obosise să joace rolul ăsta ce o stingea pe dinăuntru, obosise să zâmbească forțat și să simuleze ceva ce nu mai trăise de prea mult timp: fericirea.
continuarea aici  http://www.catchy.ro/cea-dintai-greseala-a-femeii/70055

A făcut tot posibilul să mă știe îndrăgostită de el și apoi…

„Am întâlnit-o într-o zi frumoasă de vară. Început de vară. Era blondă, suplă și râdea cu o poftă cum nu mi-a fost dat să văd până atunci. Râdea cu tot chipul. Mai ales cu ochii. Ochii aceia mari, expresivi, în care îmi doream, ca un nebun, să mă pierd. Eram pe balcon, la țigară și pentru prima dată parcă îmi doream să se oprească timpul în loc și să stau acolo, la 35 de grade, să transpir ca un bou, dar să o privesc în continuare. Tot ca un bou. Avea grupul ei. La început numai fete, apoi încet-încet au apărut și masculi. Roiau în jurul ei, dar nu se apropiau prea tare. Nu că nu și-ar fi dorit, trebuia să fii nebun să nu vrei, dar știa să îi țină la distanță. Pofta aia de viață pe care o emana prin toți porii era ca un magnet. Pentru noi toți. Îi plăcea să se joace cu cuvintele, din priviri, chiar și cu gesturile. Nimic exagerat, nimic nelalocul lui. Totul era atât de natural. Te duceai mai departe cu imaginația doar pentru că așa suntem noi, bărbații. Adică pe considerente strict de natură masculină. Nu făcea nimic nepotrivit.
O priveam pe furiș. Din când în când îi mai furam câte un zâmbet nevinovat, pe care, de altfel, îl primea oricine îi întâlnea privirea. Nimic special, dar îmi plăcea să cred că numai mie îmi zâmbea așa. Am început să mă interesez cine este colega nouă. Iar am picat de bou. Nu era nouă, era dinaintea mea acolo. Am aflat cum o cheamă și cu ce se ocupă. Cam greu să ne intersectăm. Treceam pe lângă biroul ei, total întâmplător și totul se desfășura pe slow motion. Zâmbea chiar și la monitor, iar dacă cineva făcea o glumă era prima care avea replică. Și ce replică! Băi, fata asta zâmbea tot timpul! Trebuia să intru în vorbă cu ea!
Într-una din zile, minunatele zile cedate corporației, am zis că trebuie să acționez. Stăteam pe scaun și încercam să găsesc un motiv să o abordez cumva. Rostogoleam nervos pachetul de țigări și făceam scenarii. Cel mai bun moment ar fi fost la țigară, să îi cer o brichetă. Dar acolo nu era niciodată singură. Și mă mai și fac de râs cu replici de grădiniță. Am renunțat. Fie ce-o fi! Le așază el, Universul. Și parcă nici nu mai am vârsta la care să fac ghidușii d-astea.
Dar totuși… dacă îl ajut puțin?
Nici nu termin de gândit întrebarea și intră un mail. Fac ochii mari. Și mai mari și parcă tot nu era suficient. Universul deja lucrase în favoarea mea. Doamne, cum se mișcă lucrurile când îți dorești ceva cu adevărat! Domnița mea îmi scrisese. Evident, era ceva business related, dar era suficient! Puntea de legătură se crease. Nu trebuia să mai cer brichete, nu trebuia să mai gândesc strategii complicate. Îl citesc de trei ori, să mă asigur că am înțeles despre ce este vorba, să nu mă fac de râs tocmai acum. Și îi răspund. Bineînțeles că nu cu toate cuvintele, doar trebuie să lăsăm loc de continuare.
Mă luptam cu morile de vânt. „Stai chill!” , îmi spuneam. „Propun să ne întâlnim câteva minute pentru a găsi o soluție…” „Pentru detalii nu ezita să mă contactezi. O zi minunată!” Mai citesc o dată. Come on! Nu-i nimic de citit printre rânduri și totuși de ce îmi zboară mintea numai acolo?! I-aș răspunde cu o glumă, dar nu cred că este locul și nici momentul potrivit. Plus că în scris nu are același farmec. Ei, hai că asta-i bună! Mă comport ca un adolescent. Zău așa! Închid laptopul și ies pe balcon. Trebuia să mă liniștesc, altfel făceam vreo nefăcută. Trăgeam cu poftă din țigară, parcă era ultima. M-am și speriat. Și tocmai când mă pregăteam să o sting, văd minunea cum se apropie de mine. Era toată un zâmbet și vorbea la telefon. Numai bine, așa sigur nu observă că am aprins-o pe a doua. Mă salută și îmi mulțumește că i-am ținut ușa. Băi, era de-o frumusețe răpitoare! Nu știu cu cine vorbea, dar deja eram invidios pe om. Îi urmăream toate mișcările, nici nu mă mai interesa dacă este prea evident. Apoi o văd venind spre mine, încă vorbind la telefon. „Ai o brichetă?” Ei, poftim! Și eu care îmi făceam probleme dacă să pun sau nu întrebarea. „Da, sigur!” Atât am reușit să articulez și m-am oferit să îi aprind țigara.

 M-a atins ușor pe mână, încercând să protejeze flacăra și m-a privit fix în ochi. „Multumesc!” Apoi și-a continuat conversația. „Aaa, sigur, oricând…! Și… aaa…” Doamne, ce dobitoc sunt! Ce-am făcut frate cu cuvintele? Le-am rătăcit tocmai acum?! Și deodată se făcu liniște. Pune telefonul sub cana de cafea, lasă capul puțin într-o parte, zâmbind, și îmi întinde mâna. „Robert, nu-i așa? Ana sunt! Îmi pare bine să te cunosc.” “Plăcerea este de partea mea!”, am mormăit eu. Mi-a mai zis ceva de mailul acela, dar nu mai puteam fi atent. Îi sorbeam cuvintele și încercam să le găsesc pe ale mele. Nicio șansă! A rămas să ne vedem a două zi într-una din sălile de ședință, să punem la punct detaliile. Deja visam. Îmi imaginam cum intră ea hotărâtă, pe tocurile acelea atât de sexy, cu părul curgând pe umeri și șuvițe rebele lipindu-i-se de buze, cu agenda peste laptop, într-o mână, iar în cealaltă ținând cana și telefonul, iar eu ajutând-o să le așeze pe masă. Vedeam cum iar ne atingem din întâmplare și de data asta poate mai mult. Bine, în mintea mea lucrurile mergeau mult mai departe. Noi doi, singuri într-un meeting room… hmm. Semiîntuneric, că deh, trăiască tehnologia și cine a inventat videoproiectorul! Minte de bărbat bolnav. Sau poate nu.
 continuarea aici http://www.catchy.ro/a-facut-tot-posibilul-sa-ma-stie-indragostita-de-el-si-apoi/76714

Mai periculos decât un bărbat divorțat este unul nedivorțat

De la un bărbat divorțat cam știi la ce să te aștepți. De cele mai multe ori este asemenea câinelui care a rupt lanțul și acum se bucură de libertate. Se acuplează cu tot ce prinde și nu face investiții emoționale. Nu se mai chinuie el să te impresioneze, că doar nu vrea sa te ia de nevastă. Nu îi mai trebuie. Plus că este conștient de impactul psihologic al statutului său. Sau nu.

 Oricum ar fi, cert este că un bărbat divorțat este mai puțin periculos prin simplul fapt că intențiile lui, în cea mai mare parte a lor primitive, sunt cam la vedere. Trebuie doar să ai ochii deschiși.
Nedivorțații, cel mai adesea, sunt în postura de victime abuzate sistematic și torturate psihic. Unii vor spune că și fizic… Ei, victimele societății femeiești și mai exact ale instituției inchizitorii numite “căsătorie “, în care au pășit de bunăvoie, se trezesc captivi în propriile vieți de familie.
Soția, cea pe care până mai ieri o iubea de la pământ la lună și înapoi de un triliard de ori și care, după caz, este și mama copilului său, brusc devine inamicul public nr. 1, femeia de care este legat, cea care stă în calea fericirii lui. Iar el este atât, dar atât de suferind și de neînțeles că ți se rupe sufletul când îți povestește prin câte trebuie să treacă în fiecare zi, oră, minut, secundă pe care este nevoit să le petreacă lângă ea. Îți declanșează instant instinctul matern, lacrimile lui aproape că îți provoacă lactație și te trezești că îl mângâi pe creștet, îl pupi pe frunte și-i spui că o să fie bine, că merită ceva mai bun.
contiuarea aici      http://www.catchy.ro/mai-periculos-decat-un-barbat-divortat-este-unul-nedivortat/68263

Inainte de a fi liberă de tine

Ti-am trăit durerea cu luciditatea omului condamnat pe viata . Din toata povestea asta tu ai inteles doar ca eu nu pot fi înțeleasă .
Am ramas acolo , in picioare , fata in fata cu furtuna din viata ta si am ținut piept vântului ce spulbera in tine orice urma de mine . Am vazut si am simțit totul fara sa ma clintesc. Tăcută, ca o copila proastă , înspăimântată de cruzimea cuvintelor ce le-ai fi putut spune , stateam in colțul meu, cu ochii in pământ așteptând sa iti pleci privirea si spre mine. Liniștea din jurul meu era doar o proiecție  forțata a propriei imaginații ce nu voia sa ma lase pradă realității . Vocea interioară ce imi răsuna in urechi din nou si din nou, la nesfârșit ,găsise o Portiță in mintea-mi prea întoxicată de tine .
Rațiunea lupta cu toata forta sa ma salveze de tine , dar nu putea trece de mine . Ridicasem un zid imens,de nepătruns, intre noi si restul . Chiar daca restul însemna o parte din propria ființa ce inca nu renunțase  la mine.
Ma luptam cu tine dar luptam împotriva mea. Iti Țineam partea in fiecare proces de divulgare a intențiilor prea evidente si desi te acuzam , tot eu te găseam nevinovat.
Nu era iubire, era obsesie. Si nu as fi putut-o înțelege atunci. A fost nevoie sa pleci si sa mor odata cu lipsa ta, pentru a renaște si a ma avea in întregime.