duminică, 18 septembrie 2016

“It wasn’t meant to be”

Sunt în mall. Beau o cafea și fumez o țigară. Nu mai știu a câta este. Lângă am un pahar cu apă plată. Așa obișnuiesc să comand. Tocmai mi-am luat biletul de tren și mai am două ore de pierdut pe aici – impropriu spus de pierdut – în orașul poveștii mele de dragoste. Una imposibilă.
Am un zâmbet mare pe față și încă rememorez noaptea trecută. Încă îi simt parfumul în păr și pe fiecare centimetru de piele. Acum câteva ore era în brațele mele, eram lipită de el și simțeam că timpul s-a oprit în loc pentru noi. Îl simțeam al meu cu totul. Era acolo cu totul. Eram acolo doar pentru el. Mă bucuram de fiecare secundă, știam că este ultima dată… Și el simțea asta. Dar nu voiam niciunul să o recunoaștem.
Când a plecat ne-am privit lung, știind că este ultimul sărut. Aici, în mall. L-am lăsat acasă, așa cum mi-am propus. Iar eu mă întorc la viața mea. La ce a mai rămas din ea. Renunț la o parte din mine. Aparent fără un motiv întemeiat, însă aparențele chiar sunt înșelătoare de data aceasta. Și îmi vine să urlu de durere, dar știu că asta nu ar rezolva nimic. Durerea nu va trece indiferent cât voi urla. Este ceva ce trebuie să simt. De data asta nu mai pot fugi, nu mă mai pot ascunde. Nu de mine.
Am terminat apa înaintea cafelei. Ciudat, asta nu era pe lista obișnuințelor mele. Poate chiar încep să mă schimb. Poate chiar am nevoie.
Privesc trecătorii și încerc să îmi imaginez poveștile lor.




Tipa asta blondă s-a oprit în față la Pull&Bear. Are o pungă mare de cadou în mână și vorbește la telefon. Pare nerăbdătoare. Probabil îl așteaptă pe iubitul ei. Pare emoționată, dar fericită.
Doamna cu blană, verighetă Bvlgari și geantă Louis Vuitton gesticulează agitată, nemulțumită, deși conversația o poartă la telefon. Mi-l imaginez pe cel de la capătul firului cumva aprobând mereu tot ceea ce spune consoarta, însă fără a reuși să o mulțumească vreodată. Săracul, pare că este la capătul puterilor sau a intrat forțat într-un soi de stare ireversibilă de hibernare, odată ce a apăsat butonul de pilot automat. Probabil că are și amantă. Privind-o mai atent pe doamna, nu îl condamn.
Puștiul ăsta care se plimbă dezorientat prin fața cafenelei, pare a fi de liceu, cel mult clasa a XI-a. Genul acela de semi-tocilar. Îl văd oscilând încă între ceea ce vor părinții pentru el și ceea ce își dorește cu adevărat. Ce viață fără griji! Păcat că nu va realiza asta decât mai târziu, când responsabilitățile de adult îl vor lovi din plin și își va da seama că viața însăși este o materie pentru care nu l-a pregătit nimeni, iar examenele nu se dau doar în sesiune.
Roșcata asta care s-a așezat la masa din stânga mea și-a comandat exact la fel ca mine și fumăm aceleași țigări. Nu pare a avea mai mai mult de 30 de ani, cu siguranță este corporatistă, hainele și atitudinea o dau de gol. Soțul din dotare, găsindu-se în figura alăturată, vorbește la telefon. Ce au toți de vorbesc la telefon?! Ea privește puțin pierdută spre intrare și i se citește tristețea pe chip. Din când în când oftează și se uită discret spre telefon. Curând renunță la discreție. E cumva resemnată la ideea că-i doar un accesoriu pentru el. Pentru soț.
Nu l-a privit nici măcar o dată de când s-au așezat. Nici el pe ea. Par doi străini prinși într-o poveste pe care și-o asumă tacit.
Eram pe punctul de a-i încadra în categoria singuri în doi, când i-am observat zâmbetul jucăuș la primirea unui sms. I-am relocat brusc. Și am simțit o ușoară milă pentru amanta care fură momente de fericire, așteptând cu sufletul la gură semne de la el. Probabil un el la fel de luat. Văzusem deja filmul acela și nu era cu happy end. Cu siguranță că îl știa și ea. Sad, but true.
Mă întorc la mine. Mă privesc mai atent ca niciodată și conștientizez că poveștile pe care le asociam lor sunt, de fapt, etape din viața mea. M-am văzut în fiecare dintre ei. continuarea aici  http://www.catchy.ro/it-wasnt-meant-to-be/85383