vineri, 19 mai 2017

Pumnul de fier din mănușa de catifea


Obișnuiam sa râd cand imi venea sa plang, sa râd si mai tare cand imi venea sa urlu si sa nu ma mai opresc din râs cand simteam ca mor de durere .
Imi permiteam sa arat doar ceea ce as fi putut ascunde dar nu intentionam sa o fac.
Ridicasem o fortăreața in jurul meu si oricine îndrăznea sa-mi bată la poarta sufletului se supunea regulilor casei . Bagajele rămâneau afara, la fel si bocancii . Decontaminarea de povara trecutului era obligatorie. Mi-era de ajuns al meu.

Jucam safe . Sau cel puțin asa imi plăcea sa cred . Credeam in minuni doar daca le făceam eu , iar poveștile cu final fericit ma puneau pe gânduri mai tare decât dramele cotidiene .
Singura persona pe care nu am mințit -o niciodată , am fost eu. Câteodată imi doresc sa nu fi fost ..
In fiecare vedem ceva bun. Imi plăcea sa caut ceva-ul asta , desi uneori trebuia sa sap mult .
In rest eram perfecta ! Eram mai mult decât perfecta. Perfecta compusă . Sau descompusa.
The big picture era too small ca sa o vad, iar sunetul de fundal interfera cu vocea din mintea mea.
Cine naiba sa mai înțeleagă unde-i începutul si unde-i sfârșitul ,daca haosul existențial in care ma afundam , era singura certitudine din viata mea? Asta daca ar exista certitudini.
Sinceritatea nu iti garantează înțelegere si nici nu te ajuta sa colecționezi diplome de merit, pe care apoi sa le agăți , mândru, pe pereții goi ai vieții tale.

Nu spun ca nu-i bine sa fii sincer , din contra , este sănătos . Spun doar sa nu ai așteptari intr-o directie bolnavă . Si sa fii constient ca orice mănușa de catifea poate ascunde un pumn de fier.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu